Data actualizării: 05.12.2022 14:03
Data publicării: 13.11.2022 17:54

Alexandru Tomescu spune de ce Filarmonica din Berlin refuză să vină în București, dar se duce la Budapesta

Violonistul Alexandru Tomescu și Ionuț Vulpescu, au discutat în cadrul podcastului Avangarda, realizat de fostul ministru al Culturii, despre o problemă, care în același timp este și o oportunitate pentru Capitală.

Muzica poate fi ascultată și pe stadioane sau exclusiv în sala de concerte, l-a întrebat Ionuț Vulpescu pe Alexandru Tomescu, artistul care a câștigat dreptul să cânte pe vioara Stradivarius Elder-Voicu, unul dintre puținele instrumente realizate de celebrul lutier italian?

Alexandru Tomescu: Muzica se pretează oricărui loc, poate fi cântată și în aer liber, și pe un lac, și pe stadion. Sigur, într-un fel au fost gândite aceste piese muzicale, acum câteva sute de ani când nici nu existau stadioane, nici sălile de concerte din ziua de astăzi, dar sunt convins că dacă Beethoven ar fi avut la dispoziție amplificatoarele și boxele pe care le avem astăzi nu ar fi ezitat să le folosească. Era un reper al timpului lui, a folosit tot ce avea la dispoziție la timpul respectiv.

La fiecare Festival se fac o mulțime de promisiuni

Ionuț Vulpescu: Are nevoie Bucureștiul de o sală de concerte nouă?

Alexandru Tomescu: Aș ridica miza, aș zice că ar avea nevoie de mai multe săli. Sigur, are Sala Radio care este actualmente cea mai mare sală de concerte, cu 1000 de locuri, e Ateneul, care e sala cu istorie, unde au cântat toți marii muzicieni, dar dacă ne uităm așa puțin peste cadru, au la Budapesta construită în ultimii ani o sală de concerte de 2500 de locuri pe malul Dunării. De Viena nu mai e nevoie să spunem, Germania, Franța au deja! Noi trebuie să le construim.

Într-un fel poate fi un avantaj pentru că le construim la nivelul secolului XXI: sonoritatea, ventilația, spațiile adiacente, parcarea, exclusivitatea. La noi am putea transforma acest avantaj al absenței unei săli de concerte adecvate într-un mega-avantaj. La fiecare Festival Enescu se repune pe tapet această problemă. „Unde e sala, unde e sala?”. La fiecare festival cred că se fac tot felul de promisiuni.

I.V: Nici oamenii nu mai cred. Nici cei care promit, nici cei care ascultă nu mai cred. Promisiunile au loc de multe ori la Sala Palatului, care nu a fost construită pentru așa ceva. A fost gândită ca sală de congrese, nu pentru Festivalul Enescu.

A.T: Din acest motiv și Filarmonica din Berlin, de exemplu, a refuzat multe ediții la rând să vină să cânte în România, a ridicat o mulțime de probleme. Acustica Sălii Palatului – s-au căutat tot felul de soluții, de echipe, de acusticieni din străinătate care să facă niște miracole acolo. Cred că cu toți banii cheltuiți până acum se putea măcar reorganiza sala.

„Cultura se trăiește de azi pe mâine”

I.V: Oricât s-ar regândi și s-ar recondiționa Sala Palatului și dimensiunea 4000-4500, și alte capitale europene au săli de 2000-2500 de locuri, pentru că până la urmă pentru melomani contează, pentru cei adevărați. Nu mă refer la publicul festivalier, care vine la Festival o dată la doi ani. E nevoie în fiecare săptămână de o sală de concerte. Cum vedeți diferența dintre publicul de Filarmonică, prin abonații care sunt fidelizați, și cei care vin o dată la doi ani? Nu e România mai degrabă un teritoriu al Festivalului? Nu numai în plan muzical, mă refer la tot spectrul cultural, și mai puțin o țară care să trăiască fenomenul cultural în fiecare săptămână?

A.T: Publicul vine la Festival și pentru că sunt invitate cele mai mari orchestre ale lumii. Cei mai cunoscuți artiști. Dacă Sala Radio și filarmonicile din țară ar dispune de resursele de care dispun săli similare din străinătate ar putea să invite în permanență artiști de renume mondial și atunci cred că am vedea lumea venind. În permanență. Dar cultura la noi trăiește așa, de azi pe mâine. Cam asta e constanța.

Pentru că nu se află în topul listei de priorități. Într-un fel poate e de înțeles pentru că conform piramidei lui Maslow, mai întâi trebuie să rezolvi și cu drumurile, spitalele, școlile, sănătatea și abia după aceea te gândești la tichia de mărgăritar a culturii. Dar uite că după 30 de ani și mai bine, încă, suntem în aceste capitole de bază. Cred că atenția acordată culturii și importanța arată de fapt care este nivelul de trai într-o țară. Aici mai avem de lucru puțin.

I.V: Dacă ar fi un nivel de trai mai bun și cultura ar avea un loc mai bun.

A.T: Oamenii deja și-ar fi rezolvat problemele cele mai stringente. Casa, sănătatea, locul de muncă, educația copiilor șamd și atunci în clipa în care lucrurile acestea sunt rezolvate poți să te ocupi de chestiunile spirituale. Și perioada asta de pandemie a însemnat nu un pas, ci un kilometru înapoi, mai ales în cercul cultural unde totul a fost ocupat dramatic.

Podcastul Avangarda poate fi urmărit pe platforma youtube.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News