Sorescu este un sonetist care crește de la volum la volum, de o manieră care-i devine proprie, cu acel sunet specific poeziei sale chiar și când trebuie să se supună canonului specific. Apogeul pare să fie atins odată cu sonetele mâhnite scrise în perioada când este bănuit de afiliere la Mișcarea Transcendentală (1982). Părăsit de prieteni, afectat de acuzațiile aduse, poetul, gingaș și ludic de felul său, izbucnește în diatribele amare ale celui care se vede împresurat de noii barbari într-un poem cu titlu... caragialian: „Și Doamne, mi-a căzut la loterie/ Lozul ghinionist să fiu român/ Și inventîndu-mi vina-n pușcărie/ S-o ispășesc amarnic, mâncând fân.// Se face, înțeleg, economie/ De spațiu locativ și de-un tacâm./ Și de-un poet ce-ar consuma hârtie/ cu niște versuri care nu rămân. ” (Năpasta).

 

Publicul este așteptat la această Adunare pentru a constata împreună cu organizatorii ceea ce se știe de mult: că poeții supraviețuiesc, inclusiv regimurilor obtuze.

 

Intrarea publicului este liberă.