Pe când lumea se aștepta la escaladarea unui conflict militar americano-iranian, ca urmare a asasinării generalului Soleimani, Președintele SUA surprinde prin încheierea tratatului comercial americano-chinez, punând astfel capăt războiului comercial dintre America și China, ori cel puțin întrerupându-l. Dincolo de opoziția democrată, care nu poate face altceva decât să critice orice acțiune a Casei Albe, restul omenirii pare iritat: „Poftim! La ce ne gândeam noi și ce face el! Hotărât lucru, Donald Trump nu are predictibilitatea distinsă a unui veritabil președinte de mare putere!"

PILONII LUMII CONSTRUITE DE AMERICA

Așa să fie oare? Nu cumva defectuoase sunt așteptările unei lumi care refuză să priceapă că ordinea cu care este obișnuită și-a atins limitele istorice? Dacă predictibilitatea se definește ca tot ceea ce ne confirmă prejudecățile, Donald Trump este într-adevăr, impredictibil. Dacă ea este tot ceea ce se înscrie în logica unui timp al schimbării, atunci Donald Trump este predictibil.

El este predictibil ca Președinte care, înțelegând sau neînțelegând acest lucru, este destinat să închidă o epocă; epoca „ordinii mondiale americane". Adică să renunțe la pretenția SUA de a modela omenirea după chipul și asemănarea sa. Asemenea lui Romulus cel Mare, ultimul împărat al Romei, din piesa lui Dürrenmatt, el înțelege că statutul de superputere globală al imperiului și-a epuizat resursele de supraviețuire și este condamnat de destin, prin urmare fiind absurd să cheltuiești energii imense într-o rezistență inutilă. Pentru a salva „măreția Americii" Trump renunță la „măreția ordinii mondiale americane". Cine înțelege asta îi poate anticipa toți pașii.

Să recapitulăm. Care au fost (încă mai sunt) pilonii sau ideile centrale ale lumii construite de America?

 

În primul rând, pacea... armată. Războiul este oficial interzis. (Nu în sens juridic, căci în dreptul internațional războiul nu a fost scos în afara legii, ci în sens politic, în exercitarea puterii „jandarmului global".) Dacă cineva îl pornește, puterea americană intervine „legitim" ca să îl oprească. Pacea, fie ea și impusă cu sabia, a fost considerată ca premisă a fericirii și garanție a dezvoltării. De aceea pământul a fost împânzit cu baze militare americane. Rușii, de pildă, nu și-au propus același lucru și de aceea numărul bazelor lor este cu mult mai mic.

În al doilea rând, libertatea comerțului. Puternica economie americană nu avea nevoie de colonii și de protecționism, ci de liberă concurență. De acea a fost desființată ordinea colonială. De aceea au fost concepute acorduri multilaterale care să permită rapid ca nici o barieră vamală sau de altă natură să nu mai împiedice libera circulație a bunurilor și serviciilor, dar și a capitalurilor și persoanelor, pe o piață unică la nivel global. Concurența fără frontiere a fost văzută ca motor al progresului.

În al treilea rând, dar nu cel mai puțin important, democrația și drepturile omului. Acestea au fost prezentate ca valori universale și toate națiunile lumii care nu le-au adoptat sau respectat au devenit ținte ale sancțiunilor „internaționale", faptul devenind fundament al „dreptului la intervenție" externă (prin orice metode și în orice forme). Adeziunea unanimă la acele valori și transpunerea lor în organizarea internă a tuturor națiunilor lumii, indiferent de tradițiile lor istorice, religioase sau culturale, au fost apreciate ca fiind temelia păcii universale.

Valoarea sau meritele acestui sistem nu pot fi contestate. El a triumfat odată cu abandonul luptei (nu putem spune capitularea) de către URSS în Războiul Rece. Numai că „pacea americană", victorioasă odată cu moartea bipolarismului, și-a găsit sfârșitul în chiar acel triumf. SUA s-au prăbușit sub povara pusă pe umerii săi de acesta.

CUM A AJUNS „PAX AMERICANA" LA LIMITELE PUTERILOR?

 

În timp ce SUA cheltuia pe înarmare și își extindea prezența militară pe tot mapamondul, apărând pacea lumii (mai exact o anumită stabilitate și predictibilitate a relațiilor internaționale), China se dezvolta din punct de vedere economic, profitând de forța de muncă masivă și ieftină de care dispunea, dar și de tehnologiile occidentale pe care și le însușea cam fără drept; hai să zicem, în temeiul unei compensații istorice pentru exploatarea la care fusese supusă de națiunile imperiale ale Occidentului atlantic în secolele precedente.

China s-a bucurat de pace și pentru că SUA s-a implicat în toate crizele lumii; unele provocate chiar de americani sub presiunea propriei lor industrii de armament, care își dorea piețe de desfacere, ori în căutarea securității sale energetice, precum și în logica „principiului acțiunii și reacțiunii" potrivit căruia cu cât exerciți o presiune mai mare asupra altora, cu atât rezistența mobilizată împotriva ta este mai mare, obligându-te la sporirea implicării în forță, cu cheltuielile aferente. Iar pacea (americană) a făcut din China a doua putere economică a lumii, pe punctul de a deveni cea dintâi.

Iată de ce China este obiectiv interesată ca SUA, principalul concurent și principalul oponent în calea ascensiunii chineze, să fie implicată militar în cât mai multe crize care se consumă departe de granițele sale. Cum ar fi, de pildă, cele din Orientul Mijlociu sau America Latină. Aceasta îi lasă timp Chinei să se întărească, pe de altă parte fiind clar că din gestiunea crizelor respective America nu va ieși decât slăbită. O vedem cu ochii noștri, fără a mai fi necesar să apelăm la teoria lui Paul Kennedy referitoare la cauzele prăbușirii imperiilor.

Aflăm aici unul dintre motivele pentru care omul de afaceri Donald Trump vrea dezangajarea militară a SUA și privilegierea comerțului; comerț din profiturile căruia să alimenteze dezvoltarea economiei americane. Acea economie a cărei superioritate, până la urmă, i-a permis Americii să încline decisiv balanța celor două războaie mondiale în favoarea sa și a aliaților săi.

Desigur, se pune întrebarea dacă pacea poate fi păstrată fără arme și fără un gardian global? Anunțurile privind retragerea SUA de pe teatrele de operații sunt salutate în întreaga lume, dar când vine ziua transformării lor în fapt, cei care păreau a se bucura cer, într-o formă sau alta, amânări. Lichidarea generalului Soleimani este un exemplu perfect în acest sens: unii au vrut să provoace prin ea retragerea SUA din Irak, alții rămânerea SUA acolo, iar alții slăbirea Iranului înainte de retragerea americană și lăsarea lor singuri pe terenul părăsit de americani. De aceea mai nimeni nu a părut cu adevărat afectat de eliminarea carismaticului general; în nici un caz rivalii săi politici iranieni.

În acest context este absolut natural, și de aceea predictibil, ca America și Președintele său să caute o înțelegere cu Rusia. „Impredictibilul" Trump pare a-l invita pe omologul său rus să ia locul SUA în gestionarea „viesparului medio-oriental", ceea cu toții știu că este peste puterile Rusiei sau în orice caz va supune puterea rusă unui test de stres fabulos. Dacă Putin acceptă „darul" el va permite Americii să își regăsească măreția, devenind dependent de aceasta ca membru junior al alianței americano-ruse.

Criticând neo-conservatorismul imperial american Rusia a câștigat o imensă putere morală. Ea a fost apărătorul suveranității și al identității naționale pretutindeni acolo unde SUA venea cu tăvălugul globalismului spre a-și impune modul de viață; inclusiv spre a exploata resursele locale în numele libertății comerțului, cumulată cu monopolismul asupra progresului tehnologic.

Crizele nesfârșite ținute sub control de militarii americani, dar și generate și prelungite de intervenția acestora, în special – cum s-ar fi putut altfel? – în regiunile bogate în combustibili fosili, au păstrat pe piața mondială prețul petrolului și al gazelor naturale, esențiale pentru funcționarea statelor membre ale UE, la un nivel ridicat, permițând finanțarea economiei ruse și asigurând supraviețuirea politică a Rusiei. Acum Trump îi cere lui Putin să folosească o parte mai mare din acești bani, ca și din rezervele sale de capital moral, pentru a suplini absența americanilor din Orient și a menține status-quo-ul acolo. Poate tocmai de aceea a trebuit schimbat și guvernul rus, aducându-se în componența lui mai mulți experți în economie, în locul bătrânilor experți în „jocuri de putere".

În Siria, America a avut de suportat concurența (ca să folosim un cuvânt catifelat) triadei Rusia-Turcia-Iran. Cele trei puteri tradițional adverse (din binecuvântate rațiuni geopolitice) au fost aduse împreună de prezența americană în zonă. Fără aceasta, solidaritatea lor va fi pusă la gravă încercare. Nu este exclus ca însuși Kremlinul să fi fost interesat de înlăturarea generalului Soleimani de către americani, înainte de retragerea acestora, pentru a avea apoi de negociat cu un Iran mai puțin ambițios în încercarea de a crea un coridor șiit către Marea Mediterană prin Irak, Siria și Liban. Coridor pe care Rusia dorește în mod firesc să îl controleze; și pe care Donald Trump va prefera să i-l lase în grijă lui Vladimir Putin mai degrabă decât ayatolahului Ali Khamenei. Motiv pentru care Președintele Putin și-a făcut vizita de apropiere la Riyadh (Arabia Saudită).

În aceeași cheie de „predictibilitate" trebuie citită „impredictibil" de fastuoasa primire făcută Președintelui rus la Ierusalim, cu prilejul participării la Forumul Mondial al Comemorării Holocaustului, unde Vladimir Putin a fost tratat nici mai mult nici mai puțin decât ca reprezentantul celor care i-au eliberat pe evrei din lagărele de exterminare naziste (este vorba despre Auschwitz-Birkenau, eliberat de Armata Roșie), cam așa cum Moise i-a scos din robia Faraonului. Să fie, oare, „impredictibil", în aceste condiții, faptul că Donald Trump a ales să îl trimită la Ierusalim pe ștersul său adjunct, Michael „Mike" Pence, în timp ce el însuși s-a dus la Forumul Economic de la Davos, spre a asista, cu justificat dispreț, la spectacolul suprarealist al senilității euro-atlantice înfățișându-i pe rechinii știrbi ai globalismului veniți să ia lumină de la pseudo oracolul Greta Numaiștiucum, și pentru a desemna UE ca principal inamic în războiul comercial care ia locul fostei antante cordiale transatlantice?

Pe de altă parte, cererea Președintelui american ca aliații europeni să își sporească bugetele militare și să plătească un fel de „taxă de protecție" Americii, urmată de propunerea transformării alianței nord-atlantice într-o alianță medio-orientală sau atlantico-mediteraneană, miroase a pas către desființarea NATO. Cel puțin desființarea acelei alianțe politico-militare care și-a găsit rațiunea în confruntarea cu Rusia sovietică și sateliții săi pe perioada Războiului rece. Aceasta nu numai că ar crea premisele unei înțelegeri ruso-americane cu privire la arhitectura de securitate europeană, dar ar oferi și un context mai sigur pentru integrarea Rusiei într-un nou sistem de echilibru al puterilor în Orientul Mijlociu; acolo unde cu siguranță Donald Trump nu ar dori ca Rusia să fie hegemon, dar nici nu ar fi avantajat de eșecul acesteia.

CĂTRE UN COMERȚ CONTROLAT POLITIC DAR FĂRĂ CONDIȚII POLITICE

 

Ce se întâmplă însă cu libertatea comerțului?

Tratatul preliminar semnat de Președintele Donald Trump cu vice-premierul chinez Liu-He, într-o atmosferă triumfală, lămurește noile baze pe care administrația americană dorește să așeze raporturile de comerț internațional. Totul este conceput din perspectiva a ceea ce am putea numi „suveranism trumpist".

Astfel, suveranismul trumpist renunță la doctrina liberului schimb, ca pilon al vechii ordini mondiale americane, în favoarea unui comerț administrat politic. Statele stabilesc contingente și măsuri protecționiste în funcție de interesele lor, fără să mai țină seama de nevoia de libertate a comerțului global. Interesul național nu se mai supune imperativului solidarității și nu se mai simte servit de aceasta. Dezvoltarea celuilalt ca premisă a menținerii și impulsionării propriei dezvoltări nu mai este văzută ca un principiu strategic, ci doar ca o tactică aplicabilă de la caz la caz.

Pe de altă parte, același suveranism împinge spre abandonarea acordurilor comerciale multilaterale (globale sau regionale), în favoarea înțelegerilor bilaterale. Iată că SUA preferă o înțelegere bilaterală cu China, tratatului comercial transpacific. Nu se mai caută sisteme și instituții transnaționale bazate pe filosofia „win-win" a jocului de sumă pozitivă, ci se revine la jocul de sumă nulă; ceea ce determină părțile să inventeze garanții pentru asigurarea echilibrului static între ele (conservarea status-quo-ului raporturilor lor patrimoniale în expresie absolută) iar nu a celui dinamic (conservarea status-quo-ului raporturilor lor patrimoniale în expresie relativă). Mai pe înțeles, apărarea și valorificarea drepturilor deja câștigate devine mai importantă decât apărarea și valorificarea drepturilor de câștigat. O opțiune de înțeles pentru super-puterile decadente ajunse în concurs cu super-puterile emergente.

În planul relațiilor internaționale, principiul egalității suverane are conținut exclusiv juridic. Egalității în drepturi a statelor nu îi corespunde și o egalitate economică, militară, politică etc. Iată de ce adesea, egalitatea în drepturi a inegalilor duce la adâncirea inegalității și a frustrării.

Contrapartida acestui dezavantaj este aceea că suveranismul trumpist renunță la inserarea în tratatele comerciale a condițiilor politice ambalate în obligația recunoașterii valorilor morale americane ca valori universal valabile. (Tratatul cu China nu mai face referiri la politica internă chineză privind drepturile omului.) Egalitatea de drepturi și inegalitatea de fapt vor face corp comun cu respectul diversității culturale. Fiecare stat se organizează potrivit propriilor sale tradiții, preluarea modului de viață american nemaifiind obligatorie, iar valorile moral-politice americane nemaiavând caracter universal.

Această nouă abordare strategică, renunțând la folosirea drepturilor omului (ca și la „exportul" democrației) ca instrument pentru promovarea agendelor geo-politice ale statelor, face apel la „arma" comerțului spre a obține rezultate similare. Astfel, în concret, în cazul tratatului cu China se poate crede că avantajele comerciale acordate acesteia nu sunt efectul unui raport de putere defavorabil Americii, ci consecința suveranismului trumpist care urmărește ca prin normalizarea relațiilor comerciale dintre primele două puteri economice ale lumii, să favorizeze orientarea Chinei spre dezvoltarea economică, descurajându-i astfel interesul pentru dezvoltarea capacităților militare.

Faptul că Beijingul a acceptat să intre în acest joc, cel puțin spre a câștiga timp până la o eventuală confruntare majoră directă cu SUA (previzibilă ca aproape inevitabilă într-un interval nu mai lung de câțiva ani), sugerează că suveranismul trumpist este preferabil, din punctul de vedere al Chinei, globalismului soroșist al statului subteran american. De aceea i-a oferit lui Donald Trump aura „victoriei în războiul comercial", victorie simbolizată de semnarea tratatului comercial bilateral, și astfel, indirect, îi sprijină realegerea ca președinte al SUA, la finele lui 2020. (Va fi acuzat, oare, Trump, de Joe Biden, Nancy Pelosi și restul opoziției democrate, că acum a „complotat" cu China pentru câștigarea alegerilor?)

Deocamdată bursele au reacționat pozitiv la încheierea amintitului tratat iar fermierii americani, care au plătit din greu costul războiului escaladat de președintele lor, răsuflă ușurați, recâștigand speranța. Schimbarea ordinii mondiale nu se poate realiza, însă, fără costuri, tocmai pentru matrozii crucișătorului care face marele viraj. Americanului de rând i se cere să înțeleagă acest lucru. Este prețul pentru redobândirea măreției naționale. Ce se întâmplă însă cu vasele mai mici?

O NOUĂ ORDINE GLOBALĂ IMPUNE REEVALUAREA STRATEGIEI DE SECURITATE NAȚIONALĂ

 

Să ne imaginăm că la 23 august 1939 (data semnării Pactului Ribbentrop-Molotov), Regatul României Mari ar fi fost fie aliat al Rusiei fie al Germaniei, fără să fi fost, în același timp, inamic al vreuneia dintre ele, fie direct fie ca aliat al unuia dintre adversarii lor. Foarte probabil că nu ar fi suferit raptul teritorial cunoscut (cel puțin nu la aceleași dimensiuni) și nu ar fi fost obligată să participe la război în aceeași manieră devastatoare pe care a fost silită de împrejurări să o adopte. România a preferat însă să rămână în tabăra adversarului comun al celor două puteri revizioniste (tabăra anglo-franceză), autor al ordinii europene de după Primul Război Mondial. Chiar dacă aceasta se cheamă istorie contrafactuală, îndrăznesc să recurg la ea întrucât contextul actual al trecerii de la o ordine mondială la alta impune anumite analogii care să inspire pașii de urmat de către România.

Atunci când ordinea lumii se schimbă, urmând chiar voința partenerilor săi strategici, România nu poate crede că sistemul său de securitate conceput în funcție de reperele vechii pax americana mai poate funcționa la același nivel de eficiență; dacă mai poate funcționa. Când Franța, foarte vocal, și Germania, mai prudent, pun SUA în coșul amenințărilor strategice la adresa securității europene alături de Rusia și China, iar Marea Britanie se desprinde de UE, precum o face, de altfel, și Turcia, inclusiv în raport cu NATO, România, aflată într-un parteneriat strategic tot mai lipsit de argumente strategice cu SUA, și fiind membru sistematic marginalizat și discriminat al UE, nu poate rămâne într-o relație total înghețată cu Rusia și total ambiguă cu China, și crede că se află în siguranță.

Într-un context cu totul nou totul trebuie regândit. Azi iar nu mâine. Din perspectiva intereselor românești în ordinea globală iar nu din aceea a intereselor globale în dezordinea românească.

Ideea nu este aceea de a renunța la actualele alianțe, ci de a le crea noi baze strategice ori de a le reabilita pe cele vechi. O Românie izolată și legată la carul Europei germane, lâncezind pe malurile Mării Negre și la gurile Dunării, cu resursele naturale cedate pe nimic corporațiilor multinaționale nu are valoare strategică pentru nimeni.

Ideea nu este nici aceea de a înlocui actualii aliați cu alții, ci de a adăuga aliaților vechi aliați noi. Nu schimbarea actualelor alianțe și apartenențe se impune, ci deschiderea lor prin România către orizonturi geopolitice noi. În acest sens, avem a ne întreba dacă nu cumva cei care acuză orice încercare de apropiere a României de Rusia ca fiind un abandon „criminal" al orientării și chiar a identității europene și euroatlantice a națiunii române, nu cumva servesc chiar interesele rusești, oferind Rusiei un motiv pentru a exclude interesele românești din negocierile cu Occidentul (în special cu SUA), așa cum a făcut-o și în anii interbelici? De asemenea, suntem îndreptățiți să ne întrebăm de nu cumva indispoziția legată de orice deschidere românească spre parteneriatul strategic (de altfel, impus de considerente obiective) cu China, este mai mare la Moscova decât la Washington, americanii neavând, de fapt, neapărată nevoie de România în concursul lor cu Beijingul?

Oricum ar fi cazul să spunem explicit tuturor că nimeni nu este hărăzit de Dumnezeu să fie aliatul sau adversarul veșnic al României; veșnic România are doar interese și renunțarea la ele (a-ți defini interesele în context european sau global este una, iar a le abandona este alta), cum pare a se întâmpla în prezent, înseamnă renunțarea la a mai exista.

În fine, ideea nu este de a ne opune globalizării, ci de a ne opune forțelor subterane care vor să folosească globalizarea pentru a ne aneantiza / desființa ca națiune. În acest sens trebuie să sprijinim lupta lui Trump cu statul subteran american; orice victorie a lui asupra acestuia este o victorie a noastră asupra „statului" globalist, antidemocratic și antinațional care a capturat astăzi națiunea română. Așa zisei și mult criticatei „impredictibilități" a Președintelui Donald Trump (aflat acum și într-un absurd proces de demitere) diplomația românească trebuie să îi răspundă printr-o predictibilă solidaritate. Aceasta este o altă cale pentru a ne asigura că ordinea mondială multipolară și ghidată de principii suveraniste, în curs de edificare, nu ne va elimina cu totul din istorie.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News