Acuzată de regimul comunist de erotism morbid, scriitoarea Nora Iuga a fost pedepsită cu interdicție de publicare timp de 8 ani.

Despre acest subiect, Nora Iuga a vorbit la Avangarda cu Ionuț Vulpescu.

Redăm dialogul:

I.V.: Bun, Nora Iuga, poetă, prozatoare, traducătoare. Când traduci, nu e o concesie pe care o face poetul și prozatorul, nu e un altruism nefericit, până la urmă?

N.I.: Altruism din partea cui?

I.V.: Din partea poetului, a prozatorului. Considerați că momentele acestea în care ați tradus au fost fericite în biografia dvs.?

N.I.: Au fost extraordinar de fericite și extrem de necesare. Eu puteam să mor ca poet, pentru că mi s-a făcut o nedreptate îngrozitoare de care nu prea îmi place să vorbesc. Am primit, la un moment dat, când lucram la Editura Enciclopedică, o hârtie de la Consiliul Culturii, pe vremea aceea, Ministerul Culturii, prin care eram înștiințată că nu mai am dreptul să public. Și ulterior am aflat care era motivul. Pentru erotism morbid. Era o prostie cât carul de mare. Sigur că totdeauna am avut în mine o dimensiune erotică destul de accentuată, dar morbidă... nu cred că am fost niciodată. Și vă dați seama că am primit interdicție de publicare 8 ani de zile. Ce puteam eu să fac ca să mă salvez ca scriitor, dacă 8 ani nu aveam voie să public nicio carte de a mea? Atunci am avut norocul uriaș – limba germană m-a salvat din multe situații, că m-am apucat de tradus. Traducerea e, dacă vreți, tot munca scriitorului, și a fost nemaipomenit. Pentru că prin traducerea atâtor romane bune din limba germană, eu am fost atrasă spre proză. Iată că, în timp, după ce mi s-a ridicat interdicția, am început să scriu romane. Și cu Sexagenara și tânărul cred că am avut cel mai mare succes. 

I.V.: O răzbunare peste timp, față de acea pudibonderie. 

N.I.: Exact!

La 13 ani descoperă colecția Femeilor celebre. Nora Iuga: „Eram înnebunită și nu îmi doream altceva decât să devin femeie celebră și să mor decapitată, fiindcă toate mureau decapitate.”

I.V.: E adevărat că prima dvs. poezie a plecat din cântecul de vioară al tatălui dvs.?

N.I.: Da, exact, e foarte adevărat! Uite, mă bucur că țin minte ziua aceea minunată de primăvară. Eram la Sibiu. Sibiu, pentru mine, reprezintă aproape toate momentele fericite, neașteptate, care se leagă de tinerețe și de îndrăgostire. Era într-o zi de primăvară, cred că era aprilie, eram în bucătărie, și la o masă, citeam colecția Femeilor celebre. La 13 ani, am descoperit-o pe undeva, într-un colț de bucătărie, era un teanc de colecția Femeilor celebre, eram înnebunită și nu îmi doream altceva decât să devin femeie celebră și să mor decapitată, fiindcă toate mureau decapitate. Da... a fost o perioadă foarte interesantă. Ei, și tata cânta alături, că nu aveam decât o cameră, și în acel dormitor, tata cânta la vioară. Își făcea exercițiile. Era, țin minte, o sonată foarte frumoasă, a unui compozitor maghiar, Jeno Hubay, se numea, iacă-tă, ce bine că țin minte asta, era ceva, Zborul cărăbușului sau Zborul albinei, sau Divine se chema, nu mai țin minte exact numele, și îmi plăcea foarte tare melodia aceea. Eram în bucătărie. La un moment dat, am găsit o foaie de hârtie, ceva, pe acolo, și am început să scriu o poezie, o poezie absolut penibilă pentru un om din ziua de astăzi, dar oricum, era o poezie. Mai țin minte versurile. 

I.V.: Vă rog!

N.I.: Ia să vedem dacă nu pot să am un stop. „Lunca iar a înverzit / Și pomii au înflorit./ După multă așteptare/ A venit iar Prințul Soare./ El se plimbă prin poiene/ În caleașca-i aurită,/ Și mângâie peste gene/ O copilă adormită.” Am dat examenul și am reușit!

Vezi mai multe aici:

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News