Am vrut să scriu "A murit unul dintre cei mai talentați critici de film ai generației mele". Am șters.

Nu a fost "unul dintre", a fost cea mai talentată. Dacă talentul, indefinibilul talent, mai spune, astăzi, ceva. Mai ales când vine vorba de o meserie pe cale de dispariție. Am avut și mai am, din fericire, colegi critici, istorici, excelenți profesioniști, pasionați, riguroși, cu o mare disciplină a ideilor. Nu știu câtă nevoie reală mai este de ei, dar își văd în continuare de treabă. Unii, mai rari, fanatici ai dibuirii unui stil. A apărut și o altă generație care pune preț pe o altfel de critică, mai tehnică, încă nedesprinsă din găoacea teoriilor la care a avut acces.

I-am citit și îi citesc pe toți cu interes. Pe Eva o citeam întotdeauna, în revista Cinema sau în Contemporanul, cu bucurie, visam pe marginea cronicilor ei, călătoream acolo unde nu-mi trecuse prin cap, deși văzusem același film. Nu știu să o fi obsedat vreodată ceea ce se cheamă voința de stil, nu i-am ghicit niciodată neliniștea căutăriii unui cuvânt, dar el venea de departe, nebănuit și se așeza singur în pagină, spre uimirea noastră.

Acesta să fie talentul? Sau sensibilitatea însoțită de inteligența de a nu-și expune prea mult chipul, drept care se ascunde în cuvinte? Nu știu.

Ceea ce știu este că o frază a Evei Sîrbu, o frază dintr-o banală, ar spune cineva, cronică de film, decupată, o trăda, nu putea fi a altcuiva. Nu cunosc o mai esențializată și mai expresivă definiție a filmului de autor, atât de teoretizat, care să se poată lua la întrecere cu ceea ce urmează: " Orice film — se știe — își „vinde", măcar la un colț, creatorul. Filmul de autor ni-l oferă întreg, pe tavă, cu tot ce știe și poate, cu toate calitățile și defectele lui, de om și artist. Filmul de autor presupune curajul nebun de a te spune cu totul, chiar cu riscul de a nu fi înțeles, sau — și mai grav de a fi înțeles greșit".

La despărțirea de Eva Sîrbu m-am gândit, firește, în primul rând la prietena și colega mea critic de film. A fost printre puținii critici care au sărit însă și în grădina scenaristicii, mai întâi de dragul documentarului, gen mult iubit de ea, apoi, luându-și curajul de toți așteptat și participând, ca scenaristă, la realizarea câtorva filme de lung metraj de ficțiune, printre care acel greu de uitat Angela merge mai departe (1981), al lui Lucian Bratu, cu o minunată Dorina Lazăr. Poate că și Eva merge, acum, mai departe.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCNews și pe Google News